In Loco Parentis
Autoritatea școlii se trage din autoritatea lăsată de Dumnezeu părinților, nu statului, nu bisericii. Educația în școală se face în numele părinților ca extensie a autorității lor.
Introducere
“La început , Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. ”
Printre doctrinele creștine de bază se află adevărul că toată autoritatea în cer și pe pământ este a unei singure persoane: Dumnezeu, creatorul. Este evident că cel ce a creat totul are autoritate să și guverneze tot ce a creat. Scripturile ne zic același lucru în termeni nu puțin vagi.
“Domnul Și-a așezat scaunul de domnie în ceruri, și domnia Lui stăpânește peste tot. ”
Nu există treabă a omului care să nu fie și treaba lui Dumnezeu. Nu este societate care se poate scuza de guvernarea creatorului ei. Nu este familie, biserică sau stat care să poată fugi de adevărul că Dumnezeu are autoritate totală asupra sa.
“Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei și le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ”
Sigur, acest fapt pentru unii este mireasma morții, o doctrină de prost gust. Însă pentru alții, mireasma vieții, o doctrină dulce și plină de alinare.
Autoritatea delegată
Însă la fel de adevărat este că Dumnezeu a delegat autoritate reală creaturilor sale supuse greșelilor. Statul are autoritate asupra cetățenilor. Păstorii au autoritate în biserică. Tatăl și mama asupra copilului. Aceste autorități sunt delegate și își au sursa numai în Dumnezeu dar totuși ele sunt reale și cer supunere.
“Orice om să fie supus înaltelor autorități, căci nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu. Și cele care sunt, de Dumnezeu sunt rânduite”
Sigur că sunt multe de spus despre natura și limitele diferitelor autorități. Pentru scopul acestui articol, vom nota doar că fiecare sferă de autoritate este exact asta: o sferă. Începe de undeva și se termină undeva. Statul nu are autoritatea să ceară închinare, biserica să adune o armată sau tatăl să poruncească încălcarea legii lui Dumnezeu. Dar statul face voia lui Dumnezeu când pedepsește criminalul, biserica când predică pe Hristos iar tatăl când educă copiii.
A recunoaște și onora fiecare sferă de autoritate cere studiu. Dar asta nu o face mai puțin datoria fiecărui creștin. Iar într-o țară post-comunistă, încă bântuită de frica existenței unor autorități în afara Palatului Parlamentului, e necesar să recuperăm o înțelegere biblică a voinței lui Dumnezeu pentru societate.
Partea părinților
Ne întoarcem către părinți acum. Am stabilit că Dumnezeu e izvorul oricărei autorități. Că El a delegat autoritate în creația Sa și că această autoritate are sfera și limitele ei. Mai mult, Dumnezeu trage la răspundere felul în care am fost sau nu administratori buni ai darurilor și responsabilităților noastre. Daruri și responsabilități diferite.
“Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept! [...] Și voi, părinților, nu‑i întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți‑i în disciplina și învățătura Domnului!”
Lucrând pe acest exemplu: un copil e în afara voinței lui Dumnezeu când nu ascultă de părinți „în Domnul”. Iar părinții când nu își crește copiii „în disciplina și învățătura Domnului”. Am fi tentați să tragem concluzia că părintele poartă doar importanta responsabilitate de a comunica evanghelia pe când restul educației este opțională. Sau că părintele e responsabil de un bun comportament iar restul e în mâinile școlii din cartier. Însă dimpotrivă, acest termen, „disciplina”, este traducerea unui cuvânt încărcat grecesc, „paideia”, care implică mult mai mult decât obișnuim să înțelegem prin „educație”.
Părinții au responsabilitatea de a transmite copiiilor săi o viziunea creștină și totală asupra întregii lumi. Istoria trebuie studiată drept providența lui Dumnezeu de-a lungul timpului, științele naturale drept lucrarea glorioasă a mâinilor lui Dumnezeu iar arta și muzica drept umbre slabe ale frumuseții lui Dumnezeu. Evanghelia stă în centrul acestor studii iar harul arătat la crucea Domnului nostru este atmosfera și mireasma în care o astfel de educație se poate întâmpla. Însă fie că subscrieți sau nu, orice educație ar primi copilul, părintele va fi cel ce va răspunde pentru ea, pentru că lui i-a fost dată porunca, nu păstorului și nu ministrului educației.
Școala și părintele
Spunea cineva că tatăl nu este responsabil să-și învețe copilul totul, dar este responsabil pentru tot ceea ce învață copilul său. Cu toții recunoaștem că datoria creștină a unei gazde de a servi oaspetele e la fel de bine îndeplinită cu legume cumpărate de la piața precum cu legumele din propria grădină. Dar cu toții am protesta când un creștin și-ar trimite oaspetele la restaurantul de vis-a-vis să-și ia cina.
Un părinte înțelept nu va avea tragere de inimă să se folosească de tutori, educatori și școli în încercarea lui de a-și îndeplini responsabilitatea sa. Însă termenul cheie e „a se folosi”. Folosința implică faptul că aceeași autoritate, părintele, acționează, educă, prin diverși intermediari. În contrast, părintele ar trebui să aibă tragere de inimă în a abandona educația copilului în mâini care nu acceptă și nu onorează autoritatea sa ca părinte. Principiul de ținut în vedere este acesta: educația ce o primește copilul, de oriunde ar primi-o, trebuie să fie în slujba părinților. Dacă scopurile părinților pentru copiii lor sunt subminate de un educator, de o școală sau un întreg minister, atunci părintelui îi este răpită autoritatea. Sigur că și aceste țelurile tatălui pentru copil trebuie să fie conform cu scopul desemnat de Dumnezeu pentru copil. Însă a judeca astfel de lucruri nu este nici ușor, nici simplu, nici, de multe ori, plăcut. Însă las la imaginația cititorului dacă părintele trebuie să se scuze înaintea instituției sau înaintea lui Dumnezeu.
In loco parentis este exact acest principiu. O instituție sau un individ acționând în locul părintelui, în autoritatea și în numele părintelui.
Implicații practice
Ce înseamnă in loco parentis în viața unei școli? ce principii rezultă?
Școala caută să ofere o educație, și în conținut și pedagogie, conform cu principiile biblice. Dacă asta este responsabilitatea părintelui iar școala caută să asiste conștient părinții atunci și școala și părintele creștin responsabil caută să lucreze către același scop, acelorași principii, porunci și atmosferă.
Părinții sunt reprezentați în forul decizional al școlii. În o cultură cu unele vestigii creștine, precum a noastră, mulțumim lui Dumnezeu că același lucru se întâmplă, pe hârtie cel puțin, în toate școlile din România. Însă din cauză că responsabilitatea părinților nu e doar „pe hârtie”, de multe ori acest lucru nu e o alinare reală decât pentru legiuitor.
Părintele are ocazia de a se implica în viața școlii. O școală ce recunoaște responsabilitatea părintelui, face loc acestora cu orice ocazie.
Părintele este binevenit la școală. În principiu, un părinte poate fi chiar martor, în sala de clasă, la orele copilului său, în limitele practice.
Școala își asumă responsabilitatea de a asista părinții în modelarea caracterului moral al copiilor.
Școala informează constant părinții despre copiii lor. Școlile obișnuiesc să anunțe părinții doar despre situații critice însă dacă recunoaște întâietatea părinților, îi va informa timpuriu despre starea și direcția copilului.
Atmosfera și disciplina școlii nu sunt lăsate în mâna sorții ci sunt arii ale responsabilității conducerii.