Ce este Educația Clasică Creștină?

Ce este educația?

Răspunsul la această întrebare depinde de vremea în care întrebi. Altfel spus, definiția educației s-a schimbat în ritm cu filozofia lumii. Însă orice face educația, o face copiilor noștri. Și aici se dă lupta pentru mintea și inima viitorilor cetățeni. În acest război ne aflăm și astăzi. Și sunt încântat să vă prezint vechea armă a civilizației occidentale: educația clasică creștină.

Educația Clasică

Educația clasică a fost concepută în Grecia antică și avea scopul de a crește cetățeni care să se poată guverna singuri și să trăiască liberi. Aceasta a fost mai târziu creștinizată și a produs marile generații precum reformatorii protestanți, puritanii Angliei sau fondatorii Statelor Unite. În o formă sau alta, aceasta a fost educația marilor gânditori ai occidentului, de la Sfântul Augustin sau Toma de Aquino până la Johnathan Edwards, John Adams sau J.R.R. Tolkien.

Majoritatea școlilor și universităților ce au modelat cultura occidentală, precum Oxford, Cambridge, Harvard, au urmat modelul clasic creștin până aproximativ în secolul al XIX-lea. Atunci educația modernă a început să-și facă simțită prezența.

Conținutul

„Dacă educația este înlocuită de pregătire profesională, civilizația moare” spunea C.S. Lewis. Iar educația modernă este tocmai o lungă pregătire pentru slujbă. Însă modelul clasic creștin urmărește cultivarea gândirii și a caracterului. Studentul nu învăța doar ce să gândească, ci cum să gândească. Programa modernă se întreabă „ce nevoi există astăzi în piața muncii?". Educația clasică, în schimb, se întreba: „ce nevoi au existat dintotdeauna în om?".

Marca educației moderne e reprezentată de „materii”. O oră de algebră, apoi una de fizică, apoi geografie. Însă izolarea ermetică a materiilor limitează capacitatea elevului de a face conexiuni. Aceasta, îl învață subtil, că orice materie este un modul opțional. Mai mult decât atât, elevul ajunge să perceapă lumea fragmentat, chiar și acolo unde legăturile sunt evidente, cum ar fi între istorie și literatură sau între gramatică și logică. În contrast, educația clasică creștină se străduiește să integreze materiile între ele și să raporteze fiecare cunoștință la Dumnezeu.

În modelul clasic, cuvântul este central. Capacitatea de a raționa este strâns legată de înțelegerea și mânuirea corectă a limbii. De aceea, gramatica, logica și retorica sunt studiate cu rigurozitate. Iar latina, rădăcina atâtor limbi moderne, este indispensabilă.

Matematica, este integrată în educație ca o extensie a logicii. Iar celelalte științe exacte ce studiază creația nu sunt simple materii de studiat ci unelte revelatoare a ordinii creației lui Dumnezeu.

În acest model, copilul este abordat ca om întreg, având nu doar intelect, ci și suflet, simț moral și estetic. Adevărul trebuie nu doar cunoscut, ci și iubit; frumosul nu doar apreciat, ci și studiat; iar binele nu doar aprobat, ci și practicat. De aceea copilul este aruncat în mijlocul canonului literar occidental. El trece de la Homer, Platon și Plutarh până la Sfântul Augustin, Shakespeare și Dante. Sufletul copilului este hrănit cu istorisiri și mituri epice, cu marile idei ale trecutului, cu poezii înălțătoare, cu artă și muzică menite să-l îmbogățească. Un astfel de suflet bogat, spunea tot C.S. Lewis, „a trăit în multe timpuri și, prin urmare, este imun la marea cataractă a nonsensului care se revarsă din presa și microfonul epocii sale”.

Metoda

Disciplinele de bază ale educației clasice medievale erau: gramatica, logica și retorica. Împreună formau ce se numește trivium. Acestea trei nu erau materii în sine ci precondiția necesară oricărui studiu. Gramatica e studiul cuvintelor și a limbii, logica e studiul argumentelor și a gândirii corecte, iar retorica este arta de a comunica convingător și frumos.

În 1947, Dorothy Sayers a prezentat un eseu la Universitatea din Oxford propunând ideea de a asocia cele trei discipline, gramatica, logica și retorica cu cele trei mari etape ale dezvoltării copilului.

Prima etapă cuprinde primii ani de școală, când elevul manifestă o plăcere firească pentru rimă, memorizare, repetiție și jocuri de cuvinte. Copilul iubește simpla acumulare de lucruri, deci va fi hrănit din plin cu: cuvinte, numere, nume de plante, de munți, nume mari ale trecutului, date, locuri, versete biblice.

A doua etapă cuprinde anii dinainte de liceu. Acum copilul începe să fie sceptic, plin de întrebări și contradictoriu. Accentul se mută acum pe studiul logicii, al construcției argumentelor, pe discuții socratice moderate de profesori. Iar cunoștințele împrăștiate din primii ani sunt acum adunate și clădite.

Ultima etapă este cea poetică. Este „vârsta dificilă” când studentul este neliniștit și tânjește să se exprime, să convingă și să caute sens în orice face. De aceea va studia arta retoricii. Va învăța să comunice elocvent și convingător, atât în scris, cât și în fața unui public. Va fi învățat să sintetizeze cunoștințele, va studia mult mai independent și lucrul său va fi în mare parte, creativ.

În contrast, educația modernă fie prelungește metoda de memorare până la adolescență — ceea ce infantilizează — fie impune copiilor de gimnaziu creativitatea fără a le fi oferit instrumentele necesare.

Educația creștină

Dar în ce fel este creștină această educație?

În Efeseni 6:4 Pavel poruncește ca părinții să își crească copiii „în mustrarea şi învăţătura Domnului.”. Cuvântul pentru învățătură aici este „paideia". Acest termen grecesc, despre care s-au scris volume întregi, se referă atât la educație, cât și la cultură. A crește copiii în „paideia" lui Dumnezeu înseamnă, în esență, să-i cufunzi în cultura creștină și să le dai viziunea lui Dumnezeu asupra lumii. Nu există aspect al naturii sau a vieții umane unde evanghelia lui Hristos să fie irelevantă.

Cultura seculară ne spune că educația lor este neutră, indiferentă la religie și Dumnezeu. Dar ne mirăm apoi că și copiii noștri sunt la fel. „Orice educație predă o filozofie” spunea G.K. Chesterton, „dacă nu prin dogmă, atunci prin sugestie, prin implicații, prin atmosferă.”. Nu putem pur și simplu să îl „adăugăm pe Isus" în mintea copiilor noștri la sfârșitul zilei, când ani la rând studiază într-o atmosferă unde Hristos e irelevant. Dumnezeu nu ne cere nimic altceva decât o educație explicit creștină pentru copiii noștri.

Este, deci, îndeajuns o oră de religie în școli? Cu siguranță nu. Formarea unui creștin nu se limitează doar la ora de religie, ci și la matematică, logică, istorie, biologie și sport. Vechile virtuți creștine — hărnicia, mulțumirea, frica de Dumnezeu — împreună cu studiul exegetic a întregii scripturi formează coloana vertebrală a educației creștine.

Tot adevărul îi aparține lui Hristos. Occidentul ignoră această fundație și clădește pe nisip în așteptarea furtunii. Pentru generația noastră, însă, alegerea este clară: fie Hristos, fie haos.

Astăzi

Educația clasică creștină experimentează o adevărată renaștere în Occident. Peste 500 astfel de școli au fost înființate de părinți în ultimele decenii în Statele Unite și în afară și împreună s-au organizat sub asociația „Association of Classical Christian Schools”. Asociația organizează conferințe, publică jurnale și oferă acreditări, iar școlile membre educă acum a treia generație de tineri pregătiți pentru a înfrunta haosul din afară și cel din interior cu un succes documentat într-un studiu comparativ al diferitelor sisteme educaționale.

Dacă rezonați cu o astfel de viziune. Dacă doriți să vă alăturați efortului de a începe, în Cluj-Napoca, o școală clasică creștină, vă invităm să ne să ne scrieți, fie ca părinte fie ca învățător.

Așa să ne ajute Dumnezeu.